Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Subtărâmuri istorice

        de Mihai Ghiţulescu

Istoria şi literatura au o relaţie lungă şi complicată. Iertaţi-mi truismul! În ultima vreme, mi se pare că, de multe ori, este şi reciproc dăunătoare. S-au scris şi se vor mai scrie multe despre istoriile cântate mobilizator, despre literatura ca substitut al istoriografiei şi despre atâtea altele. Nu mă preocupă acum însă chestiuni atât de dificile. Pur şi simplu, trecând prin diverse romane româneşti contemporane, am simţit o jenă văzând cum autorii încearcă să încorporeze în ficţiune bucăţi de trecut „real”. De fapt, cum nu reuşesc să le încorporeze, ele rămân ca nişte cheaguri ori cocoloaşe, care, pe de o parte, şubrezesc ansamblul, iar pe de altă parte, tocmai pentru că vor să spună, clar şi concentrat, „adevăruri”, ajung purtătoare de neadevăruri. Am pregătite exemple, pe care le pot livra la cerere.

Mi-a atras atenţia o recomandare de lectură, care eticheta romanul Irinei Georgescu Groza ca o „ficţiune captivantă, care respectă detaliul istoric fără să cadă în clişeu, despre unul dintre cele mai clişeizate episoade din istoria României” (Alina Pavelescu). Am găsit, într-adevăr, o „ficţiune captivantă”, dar despre construcţia literară nu îndrăznesc să vorbesc. Notez doar frumuseţea – când stridentă, când estompat㠖 a personajelor feminine, blonde ori brunete, ţărănci ori contese, românce ori unguroaice. Bănuiesc că şi cele masculine sunt reuşite, dar, din nou, despre asta nu îndrăznesc să vorbesc.

Latura care mă interesează este cea privind „detaliul istoric”. Povestea îl „respectă”, tocmai pentru că, spre deosebire de altele, nu are pretenţia de a-l reda. Detaliile naraţiunii ţin de ficţiune – şi cititorul e bine să aibă mereu asta în minte – creând, totuşi, o imagine asemănătoare, dar mai convingătoare decât cea care se desprinde din cărţile de istorie. Nu e vorba de istorie romanţată, ci, pur şi simplu, aşa cum spune subtitlul, de „poveşti ale românilor prinşi în Istoria mare”.

Aparent, e drama românilor ardeleni în primele zile de după Dictatul de la Viena, când trupele maghiare trecuseră la anexarea unei bune părţi a provinciei (septembrie 1940). Pentru ilustrarea acesteia, autoarea a apelat la una dintre cele mai răspândite, persistente şi seducătoare legende underground din spaţiul românesc, aceea a tunelurilor care împânzesc ţara, făcând legătura între diverse „obiective”. Aici, avem „«subtărâmul», cum îi spun oamenii reţelei subterane”, care „e făcut din bucăţi şi tuneluri subterane pe care le străbaţi în două zile şi n-ai cum merge doar prin adâncuri, trebuie să mai ieşi, să cauţi iar intrare, să citeşti semnele de pe pereţi... Ca o ghicitoare veche, din care s-au mai pierdut taine şi nu se mai ştiu toate înţelesurile, aşa şi tunelul ăsta abandonat de oamenii împăratului austriac” (p. 124). Vedem mulţimi de oameni rătăcind chinuitor prin subterane, în încercarea de a scăpa din zona ocupată sau în curs de ocupare. Cu toată compasiunea cu care naratorul tratează personajul colectiv, el nu apare, moraliceşte, mereu, în lumină favorabilă. Şirul de refugiaţi are, uneori, aerul unei gloate şi, în plus, vorba personajului principal masculin: „Ce le mai place să-şi plângă de milă fără să facă nimic!” (p. 283).

În fond, e drama unor indivizi pe fundalul dramei colective: a unei mame care şi-a pierdut copilul într-un accident de maşină şi a unor tineri, fraţi, care încearcă să îşi salveze mama din zona ocupată. Trăirile acestora par, la rândul lor, „subtărâmuri” ale „Istoriei mari”, care, de multe ori, sunt obturate sau, dimpotrivă, exhibate ca relevante pentru „Istoria mare”. Imposibilitatea consemnării tuturor face ca imaginile de ansamblu să fie mereu, mai mult sau mai puţin, simplificatoare şi înşelătoare. De multe ori, se profită de asta pentru impunerea de discursuri istorice „corespunzătoare”. Aici, literatura ar putea ajuta istoria, nu substituindu-i-se, ci nuanţând-o.

În recomandarea de care am vorbit, mai scria c㠄istoricul din mine [...] a jubilat la fiecare pagină în care autoarea evita elegant facilitatea unui potenţial clişeu” (Alina Pavelescu). Dar oare pot fi evitate clişeele, în general, când vorbim despre trecut, şi, mai ales, despre momente critice? Ca să nu mai vorbim de români şi unguri! Cred că marea măiestrie a autoarei constă în faptul că, dându-şi seama că nu le poate şterge cu totul, a jonglat cu clişeele, nu l-a lăsat pe niciunul să se aşeze, să prindă rădăcini, să se impună. Unele clişee sunt neutralizate prin contra-clişee, altele sunt prezentate în tuşe atât de groase, chiar groteşti, încât nu mai au şanse să fie luate în serios, iar multe sunt luate în glumă, devenind benigne.

Conversaţiile triumfaliste de salon ale grofilor, în fond nişte neputincioşi care stau pe spinarea armatelor maghiară şi germană, sunt puse în paralel cu lamentaţiile ţăranilor, care nu primesc niciun sprijin de la armata şi autorităţile române, „că nu-i război” (p. 288). Cu toată atmosfera fascistoidă, cei dintâi nu au o viziune clară asupra românilor, îi percep amestecat, ca pe un grup etnic, dar şi ca pe o categorie socială. Şi reciproca e valabilă. Foarte puţin vizibile sunt marea masă a maghiarilor şi „elitele” româneşti, creându-se impresia că toată situaţia tragică de care se vorbeşte în carte e rezultatul unui scurt-circuit politic.

Dincolo de etichetele „români” şi „maghiari”, identităţile sunt puse într-un joc care, pe bună dreptate, le relativizează. Pentru că ele sunt mereu mai complexe decât s-ar zice din discursurile politice, care tind să le reducă la o singură faţetă şi să le inducă aparenţe ireconciliabile. Cred că, atâta vreme cât sunt lăsaţi să trăiască liniştiţi, oamenii îşi pot simţi nuanţele şi chiar îşi pot armoniza prejudecăţile. Auzim, rând pe rând, c㠄Suzana e o fetişcană frumoasă, ca mai toate unguroaicele” (p. 51), c㠄românii face pe unguri cremenali de orice” (p. 61), dar c㠄măcar ungurii-s domni” (p. 318) ş.a. „Mai bine încuie uşa, să nu găsească românii. De ăştia mai frică mi-e!” (p. 292), zicea unul dintre preoţii români care aveau misiunea de a-i ajuta pe refugiaţii din subteran, pentru ca, după câteva clipe, să i se strige: „Voi ce faceţi, mă, când lumea vă cată disperată pe întuneric? Voi sunteţi mai răi ca ungurii, mă! Ăia ne omoară sus, voi ne lăsaţi să murim în iadu’ ăsta!” (p. 301). Aceste vorbe sunt puse în gura personajului Timotei Székely, vorbitor (doar) de limba română, dar considerat de unii ungur, pentru că se căsătorise cu o unguroaică şi se stabilise într-un sat de unguri. În privinţa lui, se vede, poate cel mai bine, încărcătura indusă politic etnonimelor: „Niciodată n-au discutat aşa în casă, tu eşti român, eu, unguroaică, copiii noştri sunt şi una şi alta sau doar una sau cealaltă. S-au înţeles bine, fără să fie discuţii. Acum a apucat-o repede fericirea că Ardealul e al Ungariei. Nici n-a ştiut el ce muiere are în casă!” (p. 247).

Asemănător, avem un dialog sugestiv: „–Am dat de tata dracilor şi e ungur!/ –Nu, comunist!/ – Cum adică?/ […] – Nu cu Hitler, nu cu Horthy. Cu Stalin.” (p. 146). Apropo de asta, merită notată, în mod special, alegoria apostolilor comunişti care, încă din 1940, anunţau c㠄în curând şi ungurii, şi românii vor convieţui în pace în ţarcul rusesc” (p. 144). Cu riscul de a simplifica, îmi place să explic puţin din viziunea „naiv㔠şi incorectă politic a autoarei, pe care o împărtăşesc. Agenţii cominternişti apar ca nişte marginali monstruoşi, personaje de bâlci, ale căror opţiuni politice rezultă atât din complexele generate de diformităţile fizice, cât şi din biografiile de „exploataţi”. Sunt în stare să facă rău, chiar involuntar. Dimensiunea iraţională a comunismului este sugerată, dacă mai era nevoie, prin metafora „globului de cristal”, „unde se învârte o seceră şi în care apar o dată pe zi figura lui Stalin şi nişte ştiri scrise în limba rus㔠(p. 335).

Irina Georgescu Groza pare un scriitor prea sigur pe sine, ca să nu îşi dea seama că, la cât de monstruos s-au învăţat unii să mimeze discursuri ideologice, romanul său poate stârni reacţii ostile în ambele tabere naţionaliste şi în destule altele. De asemenea, cred că e conştientă că o poveste asemănătoare poate fi scrisă şi dintr-o perspectivă diferită. În fond, suntem ca în bancul cu ghidul scoţian care, la fiecare oprire, le povestea turiştilor străini cum i-au învins strămoşii săi pe englezi; întrebat dacă englezii nu au avut nicio victorie, a răspuns ceva de genul: „Desigur că au avut, dar despre asta vă vor povesti chiar ei”. Pentru că, dincolo de glumă, e greu să acceptăm complexitatea „adevărului” istoric şi să ne ferim întotdeauna de derapaje, închei cu vorbele Irinei Nicolau, care mi-au venit de multe ori în minte citind, cu plăcere, dar greu, Exodul mieilor: „atunci când explici cuiva cum sunt românii, îţi recomand să adopţi un ton rezervat… englezesc”.

© 2007 Revista Ramuri